Donează 
Testamente 
Bobby și viața la țară
Ah, viața la țară! Nu poți înțelege sufletul românesc dacă nu-i înțelegi satul, obiceiurile, oamenii și valorile. Daca nu intelegi cum oamenii de la sat sunt dependenți de animale, cum le apreciază pe unele mai mult. Cum le știu rostul și le duc grija.
În meseria noastră, le deplângem 24 ore din 24 pe bietele animale fără stăpân, ne obișnuim să credem că nu poate fi mai rău decât să nu-ți dea nimeni de mâncare, să fii al nimănui și să fii pe drumuri. Poate ne-am schimbat și noi perspectivele și așteptările. Poate cum din nimic am făcut atât de mult pentru atât de multe animale, am învățat că uneori este ok să ceri mai mult, dacă trebuie. Iar povestea pe care o vom spune ne arată că TREBUIE. Trebuie să cerem mai multe de la noi ca oameni, ca națiune până când copiii vor povesti cu groază cum se purtau oamenii cu câinii lor „în trecut”.
Pentru noi, multă vreme, Bobby nu era decât numele asociat cu un schelălăit din spatele unui gard înalt dintr-un sat pe care îl băteam la pas de câteva ori pe lună în cadrul campaniei noastre de ajutorare a proprietarilor de câini cu venituri limitate din zona rurală. Nimic neobișnuit până aici. Oricum, din spatele oricărui gard se auzeau lătraturi de câini. „Măcar au stăpâni” ziceam noi și ne continuam drumul spre beneficiari.
Asta până într-o zi, când din simpla curiozitate am aruncat o privire la un gard vechi, din uluci sparte, prin care puteai vedea cu ușurință. Am vrut să stim cine ne salută. Și am descoperit cine ne cerea cu disperare ajutorul.
Bobby era câinele adult al unei femei în vârsta de 93 de ani. Bobby a fost adus de copiii femeii când avea doar câteva luni. Femeia l-a pus în laț, așa cum se procedează peste tot la țară. Bobby a rămas în același laț care îi taie blana, pielea, carnea, 2 ani de zile, fără ca bătrâna care îi e stăpână să se gândească măcar o dată că animalul acesta ar fi chinuit.
Experiența noastră din lucrul cu acești oameni ne-a învățat că nu putem intra cu buldozerul în credințele lor înrădăcinate. De exemplu că orice vietate din curtea lor trebuie să-și aibă rostul, să dea cât mai multe beneficii și să consume cât mai puțin din resursele limitate. Iar rostul câinelui este știut: cel de a lătra la străini.
Pentru asta necesită niște apă, poate puțin mai multă pe caniculă, un adăpost (discutabilă noțiunea unora despre adăpost) și resturi de la masă. Acest animal își va petrece viața legat, într-un perimetru de vreun metru jumătate în jurul cuștii (sau cât îi va permite lațul), nu va primi niciodată o mângâiere, vreo pastilă pentru viermi sau vreun vaccin.
Cu toată diplomația de care am fost capabili, deși ne mușcam buzele de nervi și neputință, am cerut femeii acces în ogradă pentru a-i da câteva bobițe pentru câine, pentru a-i evalua puțin starea de sănătate.
I-am sugerat să îi scoată câinelui lațul și chiar ne-am oferit să îi facem noi rost de un înlocuitor pentru a lăsa gâtul câinelui să se vindece. Aici ne-am izbit de un refuz categoric. Pe cât de mică și involuntară părea prezența acestei femei, pe atât de categoric a fost refuzul ei de a da jos jugul de la gâtul câinelui. Nici când a văzut carnea răscoaptă, nici când a văzut rândurile de sânge închegate unele peste altele.
Cu toată diplomația de care am fost capabili, am scos din pălărie o nouă idee. Cea că un laț mai mare îl ține mai bine. Și că noi avem așa ceva și îi putem da. Că al ei (mai mult o sârmă flexibilă), este vechi și se poate rupe oricând iar câinele i-ar putea ataca găinile (știam că eventualitatea de a fugi de acasă sau de a ataca pe cei care intră în curte nu erau la fel de impresionante).
Iar în timp ce purtam această discuție, un alt coleg de-al nostru căuta disperat în magazine cea mai moale zgardă și fugea să aducă un veterinar care să se uite la câine sub orice alt pretext posibil. Până la urmă veterinarul a ajuns să îi consulte și găinile numai pentru privilegiul de a trata săracul câine.
Lăsând la o parte noțiunile de abuz împotriva animalelor, de care stăpâni precum bătrâna erau complet străini deși sunt vizați direct, astfel de cazuri ne zguduie din temelii credințele. Pentru simplul fapt că noi ne ocupăm de câinii fără stăpân.
Când și cei cu stăpân sunt atât de oropsiți, nu ne rămâne decât să ne întrebăm: Este vina noastră ca nație? Este vina mea, sau a ta?
