România este o țară în care se abandonează câini în fiecare zi. Adăposturile de câini din țară funcționează, de obicei, la capacitate maximă. Adopțiile merg greu, iar din România adoptă mai mult străinii. Pe lângă această poveste, ne mai confruntăm și cu un curent al vânzătorilor de câini de rasă sau de câini metiși care trec drept câini de rasă. Românii preferă aceste două categorii în detrimentul câinilor maidanezi care se regăsesc în proporția cea mai mare în adăposturile specializate. Această imagine este pusă zi de zi pe repeat pe plaiurile noastre mioritice. Ce este de făcut? Majoritatea spune că trebuie să ne schimbăm mentalitatea. Se poate schimba mentalitatea unei națiuni cu profunde rădăcini comuniste și care se află de peste 30 de ani în aceeași „perioadă de tranziție”?

Ca și națiune, ne învârtim parcă de peste 30 de ani într-un cerc care se numește „perioada de tranziție”. Fiind un cerc, e limpede că ajungem de fiecare dată în același punct. În punctul în care realizăm că nu s-a schimbat aproape nimic, că avem o viață grea, că suntem înconjurați de corupție și că ne-am săturat de tot și de toate, dar mâine o luăm de la capăt! Nu o luăm de la capăt neapărat pentru că suntem optimiști și credem că va fi mai bine, ci din inerție, pentru că trebuie. Ce legătură are această descriere cu situația câinilor abandonați? Are o legătură foarte mare pentru că reprezintă realitatea în care această problemă se desfășoară și este realitatea în care această problemă caută o soluție. Ei bine, în această „ceață groasă” mai există și oameni care realizează că soluția este în fiecare din noi și că nu putem rezolva nimic dacă nu ne schimbăm pe noi înșine. Cum vine asta? Nu vine ușor pentru că se numește procesul de schimbare a mentalității, iar acest proces necesită sacrificiu, timp și răbdare. Am discutat despre această chestiune în ediția cu numărul 12 a podcastului oferit de către Rolda România, „În jurul cozii”.

Andreea Grigorescu, pet sitter și salvator de câini din Cluj-Napoca, a vorbit în cadrul podcastului „In jurul cozii” despre experiențele și opiniile sale. Ea a identificat rotițele stricate în relația dintre mulți proprietari de animale și câinii lor, dar și în ceea ce privește psihologia românului în momentul în care dorește să aibă grijă de un câine.

„Din punctul meu de vedere vișla maghiară este rasa cea mai abandonată. Sunt câini de vănătoare, iar atunci când sunt mai în vârstă își pierd aceste simțuri. Sunt câini extrem de loiali, poți să le faci ce e mai rău pe lume, ei tot vin după tine. Unii dintre proprietarii lor, în loc să îi dea spre adopție, îi înfometează, îi bat și îi abandonează la marginea pădurii.
Astăzi, să ai un animal a devenit o modă, lumea spune ce fain e să ai câine, e de rasă și ieși cu el la plimbare. Am auzit spunându-se vreau să îmi iau și eu câine că e așa de faină rasa aceasta. Ok, dar îți asumi? Gândește-te de zece ori înainte pentru că altfel câinele împlinește un an și îl vedem pe grupurile de adopții.
Această situație este oarecum fericiă pentru că se încearcă găsirea unei familii, dar în județul Suceava de unde provin eu, puii sunt omorâți după ce s-au născut. Mi se pare că în România nu prea se mai merge pe ideea de adopție doar dacă animalul este de rasă”, mărturisește prin prisma experiențelor sale, Andreea în cadrul podcastului oferit de către ROLDA România. Salvatorul de câini chiar a salvat și adoptat un câine care aparține rasei vișla maghiară.

Da, există o industrie a vânzărilor de câini care este chiar foarte căutată. Unii comercializează câini de rasă, iar majoritatea comercializează câini metiși. Din această ultimă categorie, o parte recunoaște că patrupedul este metiș, iar o parte susține că este de rasă mizând pe lipsa de educație și neinteresul clientului. În umbra acestei situații găsim câinii maidanezi care așteaptă în adăposturi pe cineva care să vină să îi adopte. Adopțiile merg greu pentru că majoritatea românilor nu este interesată din diferite motive: superficialitate, vârsta cățelului și în mod evident, imaginea exterioară a acestuia. Ce va spune vecinul dacă el se plimbă pe stradă cu un câine de rasă, iar eu mă voi plimba cu un maidanez? Vrând, nevrând, ajungem la aceeași chestiune: schimbarea mentalității.

„Ar trebuie să se schimbe mentalitatea oamenilor. Noi am rămas cu impresia că un câine trebuie să stea în lanț în curte, sunt mulți care se gândesc că nu este normal să ții cainele în casă. Este un fel de conflict între generații. Eu totuși sper că oamenii se vor gândi că nu este în regulă să încurajezi toată această industrie de vânzare a animalelor. Am văzut multe situații de acest gen, canise care făceau pui pe bandă rulantă, cățeaua era slabă și neîngrijită, iar comerciantul vindea un pui cu 500 de euro. Era vorba despre o canisă de bichon.
Ce ar fi mai bine? Să încurajăm această industrie care nu se gândește la binele animalului, se gândește doar la profit sau să spunem stop și să începem să adoptăm? Sunt atât de multe animale abandonate la noi în țară!
Din punctul meu de vedere degeaba facem marketing și spunem haideți și adoptați dacă intenția respectivă nu vine de la om, dacă nu se schimbă mentalitatea. Noi putem să facem acum publicitate și documentare despre câinii din Romania, dar dacă nu înțelegem de fapt cât de gravă este situația, nu se va schimba nimic. Vom fi în continuare acei oameni care intrăm pe Facebook, vedem un caz groaznic cu un animal și spunem vai săracul, dar nu facem nimic”, spune Andreea în cadrul podcastului „În jurul cozii”.

Ce alegem, așadar? Încurajăm o industrie care în general vede câinii doar ca pe un business sau începem să adoptăm? Cum schimbăm mentalitatea unei națiuni care pune un preț mai mare pe aparențe decât pe sufletul unui animal?

Este foarte greu să discutăm despre o asemenea noțiune cum este cea de schimbare a mentalității. În primul rând vorbim despre un proces complicat, unii ar spune chiar imposibil. În al doilea rând este aproape imposibil să încerci să schimbi gândirea unei persoane care consideră că nu are o problemă de gândire. Este clar că nu vom reuși niciodată să ne schimbăm mentalitatea dacă nici măcar nu discutăm despre această idee. Renumitul medic și scriitor Gabor Mate, spune că „nicio societate nu se poate înțelege pe sine fără a privi la latura sa întunecată”. Că vrem sau că nu vrem să recunoaștem, a abandona, a abuza și a ucide câini face parte din latura noastră întunecată (ca și popor, nu vorbim despre individualități).

Ce putem încerca să facem? Filosofii și profesorii contemporani spun că sunt câteva chestiuni pe care trebuie să le facem pentru a reuși să aducem o schimbare pozitivă într-o societate, indiferent care este aceasta. Trebuie, de exemplu, să fim curioși și să gândim critic, să fim optimiști, dar într-un mod inteligent (optimism bazat pe speranțe reale și nu iluzorii), să ne asumăm riscuri (nu vorbim despre filosofia „carpe diem”, ci despre a ieși din zona de confort și a acționa), să ne asumăm responsabilitatea pentru tot ceea ce ni se întâmplă (este ușor să dai vina pe alții, în loc să te gândești ce poți să faci tu pentru a schimba o situație) și chiar să avem o perspectivă cosmică asupra lucrurilor (dacă am realiza cu adevărat cât de minusculi suntem în acest Univers, poate am aprecia mai mult viața, natura și animalele).

Și în ceea ce privește strict poporul român, poate nu ar strica să lăsam deoparte invidia și să ne vedem fiecare de treaba noastră. Invidia nu duce decât la răutate, iar aceasta nu duce nicăieri.

Este, cu siguranță, cu atât mai greu să schimbi mentalitatea unui popor care în fiecare zi așteaptă o zi mai bună și care trăiește de la un salariu la altul. Atunci când mentalitatea este negativă, și ceea ce atragem va fi negativ. Și în orice caz, nu poate nimeni să vină și să ne schimbe mentalitatea, acest proces trebuie să pornească din interiorul fiecărui individ.

Totuși, cei care dau câteva sute de euro pe un pui de câine metiș, nu au neapărat problema banilor în prim-planul vieții lor. În definitiv, nu au nicio problemă pentru că fiecare e liber să facă ce vrea cu banii lui și nu este nicio problemă dacă tu dorești să ai grijă de un câine de rasă sau metiș. Dar ce facem totuși cu cățeii abandonați și fără stăpân care așteaptă și ei să primească o șansă? De ce primesc atât de rar această șansă?

Suntem atât de acaparați de aparențe, încât uităm cu toții că nu suntem decât praf de stele și că peste câteva decenii, mai multe sau mai puține, nu vom ajunge decât „pământ” într-un cimitir? Poate că dincolo, într-o altă lume, vom vedea suflete de maidanezi și vom spune “Doamne ce frumoase sunt” ! Însă va fi prea târziu. Tot ceea ce putem schimba, putem schimba… aici și acum.