Telefoane care sună fără încetare pentru a anunța prezența unui câine abandonat și rănit, frica de a refuza cazuri pentru ca acele animale să nu moară, zeci de kilometri parcurși de la un caz la altul, lipsă de fonduri, lipsa de înțelegere a celor din jur, decesul unora dintre patrupede, lacrimi, zâmbete, mustrări ale conștiinței, epuizare psihică și din nou aceeași poveste luată de la capăt și parcă pusă pe repeat. Așa decurge în general viața unui salvator de câini. Sigur că, din când în când, mai apare și “curcubeul” pe cer, în momentul în care un patruped este vindecat și adoptat. În pofida tuturor acestor detalii, majoritatea salvatorilor de câini sunt stigmatizați de către oamenii din jur și sunt numiți pe ascuns, în șoaptă: “nebunii cu câinii”.

Cei care cunosc salvatori de animale știu că viața acestora nu este simplă. Și aici nu vorbim doar despre gestionarea amalgamului de emoții descris mai sus, ci și despre dificultatea de a împărți timpul personal, jobul și viața de familie cu timpul care trebuie alocat salvării animalelor. Și apropo de acest aspect, acest program de salvator nu funcționează conform tradiționalului orar al unui job obișnuit, de luni până vineri, de la 09 la 17. Urgențele pot să apară oricând și la orice oră.

Ei bine, de parcă nu ar avea și așa o greutate mare pe umeri, salvatorii de câini, mai sunt arătați și cu degetul de către cei care nu pot să conceapă cum o persoană poate să ajute necondiționat un „amărât” de câine.

În general, dacă oamenii nu îți împărtășesc iubirea sau pasiunea față de un lucru sau domeniu, nu sunt capabili să empatizeze cu tine. Iar din această ecuație se nasc o mulțime de sfaturi menite să te facă să înțelegi că ceea ce faci nu este bine.

“Am avut niște probleme de sănătate la un moment dat și mi s-a spus să las câinii deoparte și să îmi văd de sănătatea mea. E alegera mea ce fac cu viața mea și mă ocup de ce vreau eu. Și cred că, probabil, sunt și oameni care chiar dacă nu îmi spun în față, gândesc că asta este nebuna cu câinii, toată ziua vorbește doar despre câini”, ne-a mărturisit Sînziana, voluntar ROLDA România.

Impresiile celor din jur pot să fie, însă, chiar mai dure decât atât. Neinteresul și neînțelegerea lor față de suferința animalelor care au nevoie de ajutor îi face să creadă că viața unui salvator de câini este irosită.

“Mi se spune că sunt nebuna cu câinii. La început mi-a fost mai greu pentru că încercam să îmi exprim punctul de vedere și să îi fac să vadă lucrurile cum le văd eu, dar mi-am dat seama că nu este posibil și atunci am evitat și m-am detașat de aceste discuții. Am evitat chiar anumite cercuri de oameni. Mi s-a spus la un moment dat: pfuuai, iar începi tu cu câinii tăi, cu legile tale? Am fost întrebată și în familie când lași prostiile acestea și te apuci și tu de viață? De parcă nu m-aș fi apucat până acum de viață. Totuși, familia mă acceptă așa cum sunt și mă și ajută de multe ori,” spune Dana, salvator de câini independent..

Este important de precizat faptul că, foarte probabil, stigmatizarea se naște de cele mai multe ori din cauza lipsei de înțelegere a celor din jur și a fricilor acestora. Da, a fricilor și a propriilor frustrări. Dorințe care nu s-au îndeplinit niciodată și care au rezultat în dezamăgiri puternice. Emoția dezamăgirii a fost refulată și ascunsă ca și praful sub preș. Iar atunci când aceste persoane văd pe cineva care a reușit și care face ceea ce vrea cu viața lui, acel puternic sentiment de frustrare scoate capul la lumină.

E greu de înțeles totuși, de ce oamenii încearcă să facă rău atunci când nu pot să facă bine? De ce, în loc să ne vedem de viața noastră și să ne vindecăm rănile, trebuie neapărat să aflăm ce mai face capra vecinului?

“Cred că atunci când ești mâncat de propriile probleme și te învârți într-un mediu în care suferi foarte mult, este greu să fii empatic și cu restul ființelor din jurul tău. Cred că acest lucru poate fi gestionat prin educație și mai ales prin educarea viitorilor adulți”, este de părere Rita, medic veterinar la o clinică de specialitate din capitală.

Dincolo de aceste explicații personale, românii mai au o problemă oarecum colectivă. Nefericita frază pe care a preluat-o marele Hagi “ai, n-ai mingea, tragi la poartă” se aplică perfect în această situație. Deși suntem europeni cu acte în regulă, românii nu pot scăpa de câteva mreje cu iz balcanic care ne îndeamnă să practicăm un sport la care am putea fi campioni mondiali: datul cu părerea. Fie că ne pricepem, fie că nu pricepem, trebuie să ne spunem punctul de vedere, dacă se poate cu înverșunare și folosind cuvinte elevate pe care nu le pricepem nici noi.

Dacă doriți să înțelegeți mai bine ce înseamnă viața unui salvator de câini puteți urmări ediția a 5-a a podcastului oferit de către ROLDA România, “În jurul cozii”. Mărturisirile Danei din acest episod sunt emoționante și conturează foarte clar care este starea generală de spirit a unui salvator de animale. Dana spune printre altele “îmi este frică să refuz un caz, de teama ca acel câine să nu moară”.

Dragostea dintre oameni și animale poate așadar să atingă cote inimaginabile pentru unii. Dar totuși dacă am avea timp să analizăm obiectiv situația măcar pentru câteva secunde ce am alege? Să promovăm iubirea sau să o arătăm cu degetul?