Moartea animalului de companie mult iubit, prieten adevărat, membru al familiei, partenerul cel mai bun de joacă al copilului, este fără doar și poate traumatizantă și dureroasă. Un moment care ne face să suferim la fel ca și atunci când a murit cineva drag din familie. Suferim, suntem în doliu și nu înțelegem de ce prietenul necuvântător a trebuit să plece. Deseori așteptăm ca acesta să se întoarcă…deși știm că este imposibil. Am abordat acest subiect delicat la podcastul oferit de către ROLDA România, În jurul cozii, alături de psihologul și sociologul, Diana Zazula. Diana nu a vorbit doar din perspectivă profesională, ci și din perspectiva omului care a trecut prin trauma pierderii câinelui familiei, un pitbull pe numele de Bubi care a fost alături de ea 12 ani de zile. Iată o parte din discuția purtată:

„Pierderea este pierdere, indiferent dacă discutăm despre un om sau despre animalul de companie. La nivel psihologic trăim în același mod pierderea. Animalul de companie este un animal de companie, dar este un suflet alături de care dormi, pe care îl îngrijești când este bolnav, te îngrijorezi pentru el. Simplul fapt că îi dedici atât de mult timp și atât de multă energie, iar el te recompensează afectiv, nu ai cum să nu îi simți lipsa atunci când nu mai este.”

„Fiecare dintre noi trece prin perioadele doliului. Există o primă fază de negare în care nu înțelegi de ce ți se întâmplă ție asta, de ce a trebuit să plece, de ce nu mai este lângă tine? După care începe faza de acceptare după care intri cumva într-o normalitate. La mine, de exemplu, plecarea câinelui a fost neașteptată, nu erau semne în privința sănătății. Trecerea peste pierdere depinde de fiecare persoană în parte și de structura sa psihologică. Nu e rea nici varianta în care te lași dus de val și aștepți ca timpul să rezolve lucrurile la fel cum nu este rău nici faptul că dorești să faci ceva să procesezi totul mult mai repede și să arzi cumva etape din această perioadă de doliu. Ar trebui să ajungem cât mai repede la faza de acceptare, dar până acolo trebuie să fim ok și cu faza de negare, să recunoaștem că suferim, să recunoaștem că ne doare, să recunoaștem că ne lipsește, în așa fel încât în momentul în care ajungi să fii în pace cu tine, reusești să treci mai departe. Pierderea este o traumă și la fel ca orice traumă dacă rămâne nerezolvată poate duce la probleme mai mari.”

„E o chestiune subiectivă. Eu nu aș aduce imediat după moartea câinelui un alt câine în familie. Aș lăsa o perioadă să se așeze lucrurile. Poți atunci când câinele tău este foarte bătrân să aduci un puiuț, dar care să nu aibă prea multă energie, care să poată cumva să echilibreze energia din casă, să facă o pereche cât de cât bună cu câinele pe care îl ai în așa fel încât să poți să treci mai ușor peste pierdere atunci când va fi cazul. Asta poate fi o variantă, eu aș mai păstra spațiul acela gol pe care l-a lăsat să vad ce se întâmplă, dacă este într-adevăr nevoie de un alt câine? Dacă este nevoie, trebuie să ții cont și de energia familiei după pierderea suferită, aceasta s-a schimbat și este nevoie de un cățel care să fie compatibil cu noua energie.”

„E greu, oricât de mult am spune noi că suntem pregătiți, indiferent dacă discutăm despre animale sau oameni, ființe dragi, în momentul în care se întâmplă suntem șocați. Dacă știm că acest lucru se poate întâmpla, e bine să încercăm să maximizăm timpul pe care îl avem. Să nu dramatizăm, în sensul în care să plângem de milă că se va întâmpla pentru că este bătrân, ci pur și simplu să ne bucurăm de prezența animalelor în viața noastră, să fim atenți, să încercăm să le facem poftele cumva, în limita a ceea ce este sănătos pentru ei și a ceea ce nu le dăunează. E bine să îți creezi cât mai multe amintiri cu acel animal de companie și e bine ca undeva în adâncul tău să începi să accepți ideea ireversibilului.”

„Repet, pierderea este pierdere. Și decesul la fel ca divorțul, la fel ca un abuz, este tot o traumă. Este adevărat că o numim micro-traumă, dar mai multe micro-traume pot să ducă până la urmă la probleme. Decesul animalului de companie în sine nu poate să ducă la probleme mintale în timp, dar coroborate cu alte lucruri sau predispoziții, poate să accentueze sau să grăbească anumite procese. Fac o paralelă, am cunoscut persoane care s-au confruntat cu un deces în familie care nu a fost prelucrat foarte mult timp și s-a ajuns la depresie și medicamente și așa mai departe. Deci da, se poate ajunge în această situație dacă nu gestionăm situația așa cum trebuie.”

„Este din nou o chestiune subiectivă, depinde de relația pe care ai avut-o cu acel câine. Eu am și astăzi un fir de păr al câinelui pe care îl am din ziua respectivă în care a murit. Fratele meu de exemplu a păstrat o bucată de parchet cu urma lasată de câine. Depinde de fiecare dintre noi ce facem în acest sens, dar nu ai cum să nu o faci din moment ce ai petrecut 10 – 12 ani alaturi de acel suflet, de acel câine.”

Interviul integral cu Diana Zazula poate fi urmărit aici în cadrul ediției cu numărul 25 a podcastului oferit de către ROLDA România, “În jurul cozii”. În cadrul podcastului s-a discutat și despre un alt subiect foarte sensibil atunci când vine vorba despre moartea animalului de companie. Ce îi spunem copilului despre moartea câinelui? Este normal să aducem un alt cățel care seamănă cu cel plecat și să îi spunem micuțului că este același?